Disciplini

Pictura este o ramură a artelor plastice care reprezintă o posibila realitate în imagini artistice bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafață (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.). Scopul este de a obține o compoziție cu forme, culori, texturi și desene, care dă naștere la o operă de artă în conformitate cu principiile estetice

Peisajul

Încă de la finele secolului al XVI-lea, când a început să fie frecventat de artiști ca un gen de sine stătător, peisajul a evoluat rapid în preferințele acestora, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită.

Această opțiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar și receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoțional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit – și subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante și complexe aventuri ale fenomenului artistic universal.

Bineînțeles și arta românească, atât cât este, a fost serios marcată de subiect nu doar prin influența, așa acum prea des s-a afirmat, ci și datorită substanței noastre genetice.

În ultimele decenii, la noi și nu numai, datorită noilor încercări de expresii vizuale (media, performance, happenind etc.) se încearcă o marginalizare a tuturor formelor de artă „clasice”, implicit a peisajului, mai ales de către tinerii creatori care le cred desuete, și în contradicție cu ceea ce ei consideră performanță. Este o viziune excesivă care, deși firească vârstei și mai ales momentului de criză pe care îl traversează arta de o bună perioadă de timp, nu își găsește susținerea în realitate nici la nivelul artiștilor și cu atât mai puțin la cel al consumatorului de artă.

 

 

 

 

Natura moartă (natura statică)

Natura statică sau natura moartă este reprezentarea în artele vizuale a unor obiecte neînsuflețite, din natură sau ordonate în mod voluntar. Prin definiție, natura moartă este un gen de reprezentare grafică sau picturală a unui grup de obiecte inanimate naturale, constând în glastră cu flori, fructe sau legume așezate pe o fructieră, vânat, o vază, sticlă, amforă, o narghilea sau un ceainic, pahare, farfurii, piese la care sunt asortate uneori și cărți, un ziar împăturit, într-o combinație artificială și un element textil ori două, ca suport cromatic.[3]

Acest tip de pictură poate fi găsit în interioarele mormintelor egiptene. Erau reprezentate obiecte care ar fi servit în viața de dincolo a celor decedați. În Grecia antică, apogeul acestui gen este atins prin secolele al III-lea și al II-lea î.Hr. Lucrările respective nu au supraviețuit timpului, fiind doar menționate în diverse scrieri.[3]

Termenul a început să fie utilizat abia prin secolul al XVII-lea. Astfel, Giorgio Vasari folosește expresia cose naturali („lucruri naturale”) când se referă la picturile lui Giovanni da Udine. Prin Flandra de la mijlocul secolului menționat circulă termenul stilleven, adoptat curând de germani ca Stilleben și apoi de englezi sub forma still-life. În română, termenul provine din francezul nature morte.[3]

 

 

 

 

 

Tehnici importante

Tehnicile de pictură sunt clasificate în funcție de modul în care pigmenții sunt diluați și fixați pe suportul care este pictat. În general, în cazul în care pigmenții nu sunt solubili în liant, în el o să se împrăștie.[4] Este convenabil să se facă diferența între „procesul pictural” și „tehnica picturală”. Procedura înseamnă unirea elementelor picturale de liant sau adeziv, și pigmenți. Modul de a aplica această procedură pictorială se numește „tehnică picturală”.[5]

  • Ulei. Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule fine de pigmenți suspendate în uleiuri vegetale.[6] Tehnica a fost adoptată pe scară largă începând cu secolul al XV-lea.[6] Cea mai des întâlnită aplicație/utilizare pentru această vopsea este cea domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură o fac potrivită atât pentru interior cât și pentru exterior.[6]

Calitățile de bază ale culorilor de ulei includ:[6]

  • Uscarea lentă: vopseaua nu se va usca decât după câteva săptămâni
  • Proprietatea culorii de a se îmbina cu cea în contact, permițând treceri foarte subtile de la o nuanță la alta.
  • Luminozitatea culorii, strălucire, nuanțe intense.

Spre deosebire de vopselele pe bază de apă, cele de ulei nu se usucă prin evaporare.[6] Uscarea lor vine în urma unui proces de oxidare.[6] Culorile tradiționale de ulei necesită un ulei ce se va întări treptat, formând un strat impermeabil stabil.[6] Acest gen de uleiuri se numesc uleiuri sicative (care se usucă).[6] Cel mai vechi și mai des întâlnit intermediar este uleiul de in, obținut din semințele plantei de in.[6] Semințele sunt măcinate, iar uleiul extras.[6] Există și alte surse pentru obținerea uleiurilor cu rol de intermediar.[6] Uleiurile din cânepă, semințe de macnucăfloarea-soareluișofran și boabe de soia sunt folosite adesea ca alternative la uleiul de in.[6]

Pictura în ulei se poate realiza pe orice suport,[7] dar și materialul trebuie să îndeplinească anumite condiții (de exemplu, hârtia trebuie să aibe o grosime destul de mare pentru a susține culoarea de ulei, dar și o preparare eficientă cu grund înainte de a fi pictată[8]). Întrucât uleiul distruge cu timpul fibra textilă, suportul picturii în ulei se acoperă cu o peliculă specială (grund de culoare deschisă).[9]

 

 

  • Ceară. Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă din antichitate.[7] Pentru această tehnică se folo­sește ceara de albine expusă 10-20 de zile la soare, apoi topită repetat în apă curată.[7] Diluată cu esența de terebentină, ceara astfel pregatită se amesteca pe paletă cu pigmenți.[7] Icoanele sau tablourile în ceară aveau avantajul că prezentau culori mate, catifelate care nu se îngălbeneau în timp și nu se crăpau.[7] Erau însă sensibile la zgârieturi, lovituri și temperaturi ridicate.[7] Tot o tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pic­tura cu ceara calda, numită encaustică.[7] După unele studii s-a ajuns la concluzia că suportul folosit trebuia să fie cald.[7] Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii.[7] Chiar și încăperea, unde se lucra, trebuia să aibe o temperatură ridicată constant, iar cu­loarea se aplica cu spatule sau pensule aspre „din prima” fără reveniri.[7] Astăzi, datorită condițiilor pretențioase, nu se mai folosește pictura în encaustică.[7]
  • Acuarelă. Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează petransparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează.[10][11] Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în AngliaFranța și Rusia.[12] Tehnicile de lucru sunt ud pe udud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.

 

 

 

  • Guașă. În fapt, guașa (din franceză: gouache[13]) este o varietate de tempera, dar spre deosebire de aceasta, datorită emulsiei pe care o conține își păstreză calitățile după uscare.[14] Spre deosebire de tempera obișnuită, guașa rămâne aproape la fel de saturată cromatic.[14] Când este folosită ca pastă are un aspect lucios.[14] Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care folosește ca diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi nesigure și încercări, deoarece se usucă rapid.[15] Guașa se folosește ușor, fiindcă acest tip de pictură se poate retușa.[15] Este preferabil să se folosească o hârtie groasă sau carton, pentru că o hârtie prea subțire riscă să se rupă.[15] Spre deosebire de acuarelă, guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de transparență, făcând-o mai compactă.[16] Ceruza este un carbonat natural de plumb, alb sau cenușiu, cu luciu diamantin, denumit și alb de plumb.[16]Suprafețele se acoperă cu un strat subțire dar dens de pigment, care permite corectări ulterioare.[16] Dacă este necesar se aplică și alte straturi până obținem ideea dată.[16] Dacă stratul este prea gros, guașa poate crăpa la uscare.[16]După uscare pictura capătă o tonalitate mai deschisă.[16] Atunci când sunt expuse, guașele, ca și acuarelele, pastelurile, și gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este posibilă.[17]

 

 

  • Acrilic. Folosite pentru prima dată în anii '50, acrilicele sunt acum considerate a fi unele dintre cele mai importante inovații pentru artiști.[18] Culorile au fost folosite pentru văruit și conțineau acril și vinil pe lângă pigmenți și apă.[19]Culorile cele mai bune pentru exterior sunt 100% acrilice.[19] Potențialul acestor culori a fost experimentat de către pictorii muraliști mexicani pentru prima dată în decorațiile interioare.[19] Din anii '60 culorile acrilice sunt comercializate pe scară larga.[19] Popularitatea acrilicelor printre artiști poate fi atribuită în principal versatilității acestora.[18] Apreciate pentru intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei, acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât și în tehnica picturii în ulei.[18] Evaporarea rapidă a apei din culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid.[19] Unele avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor „grase” peste cele „slabe” și posibilitatea de a aplica facil culorile pe aproape orice suport.[19] Tehnica oferă o luminozitate deosebită și culori spectaculoase.[19]

 

  • Pastel. Este o tehnică artistică care folosește bețisoare care sunt compuse din pigment pudra amestecat cu un liant.[20] Pigmenții folosiți pentru a fabrica pastelul sunt aceiași care sunt folosiți pentru a crea și celelalte culori, în special cele de ulei.[20] Liantul folosit este un ulei neutru cu mică saturație.[20] Pastelurile uscate au folosit de-a lungul timpului ca liant gumă arabică, iar metil-celuloza a fost introdusă în secolul XX.[20] De multe ori sunt introduse și creta sau ghipsul în componență.[20] Variază în funcție de duritate; cele mai moi sunt învelite în hârtie.[20] Pastelul uscat este de mai multe tipuri: cele moi sunt cele mai frecvent folosite, dar necesită fixare, iar cele tari sunt folosite la detalii.[20] De asemenea, pastelul este diferențiat și în funcție de materialele folosite în fabricație: pastelul de ulei: are o consistență moale și grasă, mai greu de amestecat, dar nu necesită fixare, și pastelul solubil în apă: conțin o componență solubilă în apă, și pot fi spălate cu pensula uda, tehnică asemănătoare acuarelei.[20] Prima mențiune a tehnicii o faceLeonardo da Vinci.[20]

 

 

 

 

 

  • Frescă. Această tehnică presupune pictarea pe un perete proaspăt tencuit, în timp ce acesta este încă umed (de unde și denumirea de pictură „pe umed”).[21] Astfel, culorile se combină chimic cu suportul și, după uscare, are loc fixarea lor definitivă.[21] Pentru executarea frescei, trebuie efectuate unele operțiuni preliminare.[21] Înainte de toate, pe perete se aplică un prim strat de tencuială granulată, numit mortar.[21] Peste el se aplică un al doilea strat de tencuială mai poroasă - arriccio - peste care se poate trasa direct desenul în cărbune, cu ajutorul schițelor pregătitoare (o caracteristică de sol terra rossa).[21] Peste arriccio se întinde un al treilea strat de tencuială mai fină, în timp ce acest strat este încă umed, pe care se efectuează rapid pictura propriu-zisă cu pigmenți rezistenți la varul din pasta de bază a tencuielii.[21] Deoarece acesta se usucă foarte repede, se pictează bucată cu bucată, calculând suprafața care poate fi realizată într-o zi.[21] Pictorul poate reveni la suprafețele pictate în zilele anterioare pentru a le definitiva cu ajutorul îmbinării dintre două straturi diferite de tencuială.[21] Un artist care dorește să picteze pe frescă trebuie să știe cât poate picta într-o singură zi, fie să picteze rapid și precis pentru a evita, pe cât posibil, ulterioare modificări „pe uscat”, care nu garantează persistența în timp a culorilor.[21] Dacă înainte de secolul al XV-lea, desenul pregătitor se trasa direct pe tencuială, ulterior s-a trecut la desenul pe carton, pentru ca, în final, cu ajutorul tehnicilor de pulverizare sau de gravură directă, desenul să se transfere direct pe tencuială.[21]

 

 

 

  • Cerneală. Este numită și cerneală chinezească. Împreună cu graffiti, ele sunt mai degrabă tehnici de desen. În general, prezentarea este în formă lichidă, dar este, de asemenea, sub formă de bară foarte solidă care urmează să fie diluată pentru utilizare. Cele mai întrebuințate culori sunt negru și sepia, dar acum se folosesc multe alte culori diferite. Cerneala este aplicată în diverse moduri, de exemplu, stiloul sau pixul, sunt cele mai potrivite instrumente pentru desene și caligrafia picturilor. Ea se aplică, de asemenea, cu o pensulă de cerneală, tehnica din antichitate, numită caligrafie, ca și scrierea japoneză care este de asemenea realizată în pensulă și cerneală pe hârtie. Cerneala se mai poate aplica cu un încărcător de cerneală sau cu un rapidograph.

 

 

 

  • Tempera (de ou). Tempera pe baza de ou este una dintre cele mai vechi, versatile și durabile metode de pictură.[22] Rădăcinile acestui mediu de pictură sunt atestate încă din timpurile preistorice și este considerată a fi o tehnică permanentă, datorită rezistenței sale la umiditate și schimbările de temperatură.[22] Ea necesită răbdare și experiență - reprezintă tehnica cea mai utilizata în iconografie.[22] Emulsiile de tempera formează propriul strat protectiv și spre deosebire de culorile în ulei, acestea nu își schimbă culoarea în timp și mai mult, se usucă într-un timp foarte scurt.[22] Aplicată într-un strat subțire de culoare, tempera este translucidă, precum acuarela, dar aplicată în straturi mai groase de culoare, aceasta devine opacă, precum guașa.[22] Cu toate acestea, vopseaua tempera se usucă la atingere în câteva secunde; pictura nu este cu adevărat uscată în profunzime decât după aproape 12 luni.[22] Tehnica picturii în tempera, populară în sec. XIII și XIV, va deveni surclasată de tehnica picturii în ulei.[22]

 

  • Grisaille. Grisaille este o tehnică, prin care o imagine este executată în întregime în tonuri de gri și este de obicei realizată astfel încât să producă iluzia unei sculpturi sau a unui relief.[23] A fost utilizată mai ales de către pictorii flamanzi din secolul al XV-lea (de exemplu la Altarul din Gand al lui Jan van Eyck1432).[23] La sfârșitul secolului al XVIII-la, a fost folosită pentru a imita sculpturile clasice, în decorația pereților și plafoanelor.[23] Uneori este utilizată pentru a obține stratul de sub culorile de ulei translucide.[23] În secolul al XVI-lea, la LimogesFranța, au apărut piesele din email pictat în grisaille. Tehnica a permis obținerea unui efect dramatic de lumini și umbre, precum și a unei senzații puternice de tridimensionalitate.[23]
  • Pointilism. Pontilismul (pontillism) este tehnica folosită în pictură, care prevede alăturarea unor puncte de mici dimensiuni, pe care ochiul spectatorului este în măsură să le reunească singur, privind tabloul de la distanța potrivită.[24] Acest procedeu îi permite artistului să lucreze cu orice fel de lumină, chiar și cu cea artificială.[24] Pictorul neoimpresionist Georges Seurat a propus stilul pointilist, care abordează în manieră științifică problema percepției.[24]

 

  • Vitraliu. Vitraliul este tehnica artistică obținută din îmbinarea unor bucăți de sticlă diferit colorate[7] sau pictate.[25] Vitraliul a început să fie folosit când mozaicul era în declin.[7] În Apus, fere­strele în vitraliu vor excela în complexitate în perioada gotică; în acea perioadă, bisericile gotice erau foarte impunătoare și înalte, de aceea era nevoie de mai multă lumină.[7] Ferestrele s-au mărit, spațiul dintre geamuri s-a micșorat, pereții nu mai erau pictați și astfel s-a recurs la vitraliu, singurul mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii.[7] Și în bisericile ortodoxe pictate se pot monta vitralii, cu condiția să fie mai simple, pentru a nu încărca prea mult spa­țiul interior, sau ca să nu concureze cu peretele deja pictat.[7] Tehnica este una grea, căci necesită unelte și cuptoare spe­ciale pentru prelucrarea sticlei.[7] Colorarea acesteia se face cu oxizi metalici rezistenți la temperaturi înalte de 1200 grade C.[7] Pentru realizarea unui vitraliu se face pentru început un desen cât mai simplu, împărțit în zone colorate.[7] Apoi se face același desen pe un carton care se decupează după fiecare zona colorată.[7] Bucățile de carton se lipesc de sticla colorată potrivit culorii respective.[7] Apoi se taie sticla la dimensiune și se reface mozaicul din sticlă, lipind cu șine subțiri de plumb bucățile între ele.[7]

 

Alte tehnici[modificare | modificare sursă]

Există și unele tehnici mai moderne, cum ar fi abstracția gestuală sau graffiti-ul, care sunt alte posibilități de exprimare a artei.

  • Action painting. Action painting sau abstracția gestuală este o tehnică de pictură directă, dinamică, instinctivă, care presupune spontaneitate în aplicarea culorii. Aceasta este picurată, vărsată și întinsă pe pânză prin gesturi rapide.[26] Termenul a fost folosit pentru prima dată cu referire la lucrările lui Jackson Pollock.[26] Pictorii americani s-au inspirat din tehnicile „automate” folosite de suprarealiștii europeni în anii 1920 și 1930. Aceștia consideră că tabloul nu reprezintă doar un produs finit, ci și o istorie a procesului de creație al acestuia. Abstracția gestuală este legată și de expresionismul abstract al anilor 1950.[26]

 

  • Graffiti. Este o vopsea ambalată în cutii de spray și utilizată prin apăsarea unui buton de deasupra lichidului, care vine într-un pulverizator fin, folosită pe suprafețe mari, de multe ori pe pereții de pe străzi. Romanii și grecii foloseau această metodă pentru a-și exprima ideile public, pe stradă.[27] Graffiti nu a avut inițial sensul cunoscut astăzi, inscripțiile murale reprezentând o formă de exprimare acceptată de toți oamenii din comunitatea respectivă, o formă legală și chiar încurajată.[27] Astăzi, exprimarea graffiti este asociată în primul rând ideii de vandalism.[27] Orice desen care se realizează pe un perete exterior fără acordul proprietarului, este considerat un delict și este pedepsit în funcție de gravitate.[27] Locul unde s-a dezvoltat cel mai bine acest mod de manifestare stradal a fost orașul New York.[27]

 

 

 

 

O considerație finală sunt așa-numitele tehnici mixte. Uneori, diferite tehnici sunt folosite pe același suport. Colajul, de exemplu, o tehnică artistică care nu este picturală devine o tehnică mixtă atunci când intervențiile sunt făcute cu guașă, ulei sau cerneală.[28]

 

Ceramică (din greacă κεράμιον Keràmion)

se numește un material obținut prin modelarea și arderea argilelor (lutului),apoi decorarea, smălțuirea, uscarea și arderea lui.

În colecțiile din Muzeul Țăranului Român sunt strânse circa 3000 de piese de ceramică, de o mare diversitate, ca oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor, chiupuri, ploști și ulcioare, căni, străchini, cancee, cahle și țepe de casă, utilizate în gospodăria țărănească tradițională românească. 

Olărit se numește tehnica confecționării oalelor și a altor obiecte din argilă arsă.

Se consideră că fabricare ceramicii a început în Orientul Apropiat  și în Japonia, în jur de 8000 i.e.n.,

Deși era cunoscută în Grecia antică încă din epoca bronzului, roata olarului a apărut târziu în spațiul balcanic

În ziua de azi această meserie este pe cale de dispariție.

Arta ceramicii este știința și arta de a realiza obiecte din materiale anorganice, non-metalice care devin solide dure și durabile prin încălzirea la temperaturi ridicate a unui amestec de compoziție specială și de consistența unuialuat căruia i s-a dat anterior arderii o formă de obiect util sau decorativ.

În istoria artei, prin ceramică și obiecte de artă din ceramică se înțeleg tot felul de vase realizate pentru scopuri artistice sau pentru păstrarea, transportarea și conservarea lichidelor, semi-lichidelor, solidelor alimentare si a obiectelor de artă.

Beneficiile activităţilor artistice în dezvoltarea copiilor

 

§  Au efect catarhic, terapeutic; în actul creaţiei, copilul exprimă inconştient stări, emoţii, iar materialele de lucru în sine (culorile, lutul) provoacă relaxare psihică, echilibrare afectivă, totodată destinderea musculaturii si in special dezvoltarea la copil cat si la maturi a musculaturii fine!

  • Favorizează o înţelegere mai bună a mediului înconjurător, conferă noţiuni despre cromatică, diversitatea formelor, spaţialitate şi perspectivă – foarte utile în dezvoltarea inteligenţei vizuale/spaţiale*, implicit în materii în care sunt necesare aceste abilităţi şi cunoştinţe; geometria.
  • Dezvoltă simţul estetic în designul interior, modă, arhitectură, etcetera.
  • În preocupările artistice, copilul este autor ,cel care creează. Poziţia de creatori, copiii devin mai încrezători în forţele proprii, fapt ce are un impact realmente pozitiv în relaţiile pe care le încheagă cu cei din jurul lui.
  • Spre deosebire de multe alte preocupări şi sarcini din viaţa copilului, activităţile artistice nu obosesc – dimpotrivă, ele aduc un aport de energie pozitivă tocmai datorită faptului că, pe parcursul creaţiei, are loc descărcarea tensiunilor acumulate de-a lungul timpului.

Grafica

Grafică (gr. Graphike, ger. Graphein- a scrie; fr. Graphique- arta liniei), denumire atribuită genului, care reprezintă numeroase tehnici. Mijlocul principal de expresie al graficii este linia (desenul), nu culoarea.

 Grafica include arta scrisului (manuscrisul medieval) şi a gravării. Tehnica executării dă operei denumirea (ex.: xilogravură, acuarelă, pastel, gravură, acvaforte, litografie, linogravură, desenul etc.). Are două compartimente autonome - Grafica de şevalet(stampa) şi Grafica de carte.

Este una dintre cele mai vechi forme ale artei, apărută în epoca paleoliticului superior (cca 10 mii ani î.e.n.). Xilogravura se consideră cel mai timpuriu compartiment apărut al artei grafice, iar cel mai vechi model este datat în istoriografia chineză cu sec. VI. Cea mai timpurie xilogravură chineză existentă se referă la sec. IX. Cunoscută în Europa încă de la începutul sec. al XV-lea, în perioada Renaşterii italiene, gravura a avansat rapid în alte regiuni europene - în Germania (A. Diurer), Franţa (Jacques Callot), Ţările de Jos (Piter P. Rubens, Rembrandt), Italia (A. Mantegna), Anglia (W. Hogarth) ş.a.

Gravura europeană a evoluat, reflectînd stilurile caracteristice fiecărei epoci, de la baroc, clasicism, academism, impresionism pînă la suprarealism şi abstracţionism.

 

I Incondeierea oualor cu Ecaterina Savitchi

 

Încondeierea ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific românească.

 

Deoarece oul roşu este purtătorul unor semnificaţii profunde legate de învierea lui Hristos şi de reînnoirea naturii, creştinii s-au hotarit să-l încondeieze, desenând cu ceară motive decorative ancestrale, de o rară frumuseţe.

 

 Oul văzut ca un simbol primordial, sămânţa vieţii, potrivit tradiţiei, este vopsit şi încondeiat în zilele de joi şi sâmbătă din Săptămâna Mare, indeletnicirea înroşirii ouălor fiind rezervată aproape în exclusivitate femeilor.

 

 

II Confectionarea Pinatei cu Veronica Matcan

Pinata nu este doar o figurina colorata, dar si una dintre cele mai distractive si cele mai apreciate activitati la o petrecere pentru copii.

Pinata este o jucarie ce se agata sus, in mijlocul spatiului petrecerii, la o inaltime suficient de mare astfel incat copiii sa nu ajunga prea usor la ea (poate fi si doar o franghie tinuta de doi adulti). In interiorul acesteia se ascund surprizele – bomboane sau jucarii.

Sa confectionezi o pinata nu este un lucru foarte greu, la aceasta activitate este binevenit sa implici si copiii. Un alt lucru foarte important de care trebuie sa tii cont este faptul ca pinata trebuie facuta cu cateva zile inainte de petrecere, deoarece ea are nevoie de o perioada de timp de uscare (intre 8 si 24 ore).

Batik (cuvânt indonezian pronunțat /'ba.tiʔ/) definește tehnica indoneziană de aplicare a unor substanțe rezistente la apă (ceară sau pastă de orez), pe materiale textile în prealabil pregatite pentru a fi vopsite cu culori naturale și desenate manual, cu modele specifice zonelor în care sunt create.

Materialul folosit poate fi bumbac sau mătase fină de culoare albă, finisată și pregătită pentru a fi pictată. Ceara fierbinte (un amestec de parafină, rășină și grăsimi în proporții variabile) este aplicată manual cu ajutorului unui instrument numit canting (pronunțat /'ʧan.tiŋ/), prevăzut cu un rezervor mic pentru ceara lichidă. Întâi este trasat conturul desenului cu ceară pe material, ceara protejând materialul de culoare atunci când este introdus în vopsea. Prima vopsea este deschisă la culoare urmând apoi colorarea materialului cu nuanțe din ce în ce mai închise. Ceara este aplicată din nou pe porțiunile care trebuie să iși păstreze culoarea la o următoare imersie a materialului în vopsea, procedeul continuând până se obține desenul dorit. La final ceara este îndepărtată manual și apoi materialul este opărit pentru a îndepărta resturile rămase.

Exista mai multe feluri de batik:

- Baticul cu noduri: tehnică simplă, presupune obtinerea unui desen prin innodarea sau împăturirea pânzei, înainte de a fi vopsită. Locurile innodate sau pliate nu rețin colorantul și creează un desen specific. Deobicei monocolor.

 

- Baticul pictat: se folosesc coloranti textili diluati, care se aplica cu pensula pe pînza bine întinsă (de ex. într-un stil acuarelat, profitînd de efectele de difuzie, inerente)

 

- Baticul cerat: similar baticului clasic, se deseneaza cu parafină sau ceară topită pe pînză, după care se vopsește și apoi se elimină parafina. Zonele acoperite de ea rămîn albe.

 

 

Sculptura este o artă a volumelor în spațiu care încearcă să atingă coarda sensibilă a persoanelor umane prin expunerea spațială a diferite obiecte reale, tridimensionale. Perceperea obiectelor tridimensională poate avea loc atât vizual cât și pe cale tactilă. Aparent, sculptura se adresează văzului, dar în realitate această formă de artă se adresează, mai ales, tactilului. Din păcate, nu poate fi atinsă întotdeauna o sculptură, așa cum ar fi firesc, dar se pot compensa cu ușurință convențiile sociale de privire de la distanță a pieselor de sculptură prin vedere, ce are remarcabila proprietate de a transmite la creier și tridimensionalitatea obiectelor, întrucât vederea umană este stereoscopică.

Despre sculptori și modul în care ei s-au exprimat sculptând, în sensul ideii „clasice” de sculptură, folosind materiale naturale precum lutul, piatra și lemnul, precum și despre sculptorii moderni și contemporani, care adaugă noi fațete noțiunii de sculptură, prin folosirea unor materiale inedite, criticii de artă plastică au scris numeroase studii de specialitate.

 

Tipuri de sculptură

 

Altorelief (în italiană alto relievo, însemnând „relief înalt”) se numește o lucrare de sculptură, în relief față de suprafața de fundal de care ține sau pe care a fost aplicată. Prezintă ieșire în volum mare față de fundal, obținută prin adăugare aparentă sau reală de material.

Spre deosebire de basorelief, altorelieful scoate mai clar în evidență elementele caracteristice ale subiectelor. Altorelieful este caracteristic sculpturii arhitecturale și monumentale. Această ramură a sculpturii în relief s-a dezvoltat în mod deosebit în perioada antică a Greciei, tehnica fiind folosită și în perioada medievală, pentru a atinge apogeul în timpul perioadei renascentiste.

 

Basorelief (din italiană basso-rilievo - relief adânc) reprezintă un gen de sculptură cu două dimensiuni (sub formă de placă) în care a treia dimensiune spațială este sugerată prin modelarea trecerilor rotunjite de la contur la fundal, dar nu desprins. În basorelief, figurile sunt prezentate în relief pe un fundal cu care acestea fac un corp comun, ieșirea în volum față de fundal fiind relativ mică, joasă.

Spre deosebire de altorelief, basorelieful nu se caracterizează prin mult volum și tocmai din acest motiv imaginile prezentate de acest gen de sculptură pot lăsa impresia că sunt distorsionate. Este o tehnică a sculpturii care poate fi pusă în aplicare cu o mai mare ușurință de către artiști, fiind în același timp și mai puțin costisitoare față de altorelief. În Antichitate, în special în Egipt, pentru definitivarea formelor, sculpturile basorielief erau ulterior pictate. În cultura vestică medievală, basorelieful era o tehnică foarte puțin cunoscută. După ce sculptura relief negativ a cunoscut o perioadă de declin, basorelieful a cunoscur succesul în timpul perioadei renascentiste. Începând cu secolul XX, basorelieful a devenit o parte importantă a arhitecturii, astfel de opere de artă fiind utilizate cu precădere pentru decorarea clădirilor.

Basoreliefurile se întâlnesc la multe popoare din antichitate.

Un basorelief plat, în care trecerea da la suprafața suportului de bază la diferite planuri intermediare apare puțin accentuată, poartă denumirea de meplat.

 

Reliefurile artistice sunt sculpturi care prezintă subiectul respectiv ca volum detașat (ridicat, ieșit în relief) față de o suprafață. Reliefurile se folosesc deseori la decorarea obiectelor și clădirilor.

 

Sculptura în piatră este opera unui sculptor care cu ajutorul dălții ciocanului și cuțitului modelează piatra după un model original sau după o anumită schiță. Materialul folosit pentru sculptură poate fi alcătuită din diferite roci sau minerale ca marmurăbazaltgranitdioritalabastrujad etc.

 

Statuia este o sculptură care reprezintă de obicei o persoană, un eveniment, un animal sau un obiect.

Statuia este realizată în tehnica ronde-bosse, înfățișând în special o ființă umană reprezentată în întregime și, de obicei, în poziție verticală. Există statui ecvestre, în care modelul este prezentat călare și statui pedestre, când modelul stă în picioare. 

O statuie conturată pe lespedea superioară un unui mormânt, care reprezintă persoana îngropată, se numește gisant.